ancelinroseti

            În cursul serii de ieri, am primit câteva mesaje, atât pe mail cât şi la rubrica de comentarii ― însă cea aflată sub poza mea ― (de ce nu le-o fi plasat sub articolul care l-a deranjat şi pe care dorea să-l comenteze, nu ştim! sau poate s-or fi dereglat comenzile blogului?! dacă-i aşa, îmi cer iertare) de la un jurat al nominalizărilor observatorculturaliene, nimeni altul decât domnul „Un Cristian”, care, deranjat de pamfletul nostru, de parcă acesta ar fi avut ca ţintă creşterea transaminazelor şi mărirea timolului, cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ, de spume nu spunem nimic, ne-a dat de veste că, în afara talentului, erudiţiei, rafinamentului social şi a multor competenţe,  ar avea, cică, şi identitate. Ca să vezi! Astfel, citind, probabil, din buletin, şi trâmbiţând despre sine la persoana a treia, ne-a spus, răspicat, ca să ne intre bine în cap, că domnia sa se numeşte Cristian Cosma şi că: e „pe site-ul U.S.R.” (adică, performanţă, nu glumă!, succes, celebritate…, ce mai!); „e angajat la U.S.R.” (statut foarte râvnit de cei de la NASA; în orice caz, nu sinecurist, nu funcţionar, nu nimic: e numai angajat şi atât); „e redactor la Observator cultural” (nu ne-a spus şi ce redactează, însă, oricum, ca să ajungi redactor acolo,  e musai să fii clasic în viaţă, altfel n-ai cum); are număr de telefon (ba, chiar are şi telefonul; de felul abonamentului nu ne-a spus nimic!); nu e din Bârlad, nici din Buzău, nici de pe lângă Buzău, nici din România măcar nu e, ci doar din Bucureşti, adică e „capitalist”, nu provincial ― dacă eşti născut în Bucureşti, cum nu e cazul domniei sale, gata: eşti cult, deştept, talentat, celebru, bogat, cizelat, manierat , elegant etc. Ce aţi văzut bucureşteni inverşi?: inculţi, proşti,  netalentaţi, anonimi, săraci, nestilaţi,  mitocani, zdrenţăroşi etc. Eu nu cred!

            Dacă facem un recensământ la minut în domeniul cultural şi-i luăm pe Eminescu, V. Pârvan, Caragiale, Enescu, Sadoveanu, Bacovia, Rebreanu, Tristan Tzara, Cioran, Porumbescu, Victor Brauner, etc., etc., etc., vom constata că toţi au fost născuţi în Bucureşti. Păi, Ipoteşti, de pildă, e Bucureşti, aşa se pronunţa la acea vreme, cum şi Moineşti tot Bucureşti se pronunţa.

            Dar, pentru că noi, aici, nu suntem în domeniul cultural, ci în domeniul „Un Cristian”, vom aminti categoria adevăraţilor bucureşteni, adică a bucureştenilor sadea: aceştia sunt cei veniţi cu pluta şi pripăşiţi în Bucureşti, cei veniţi de pe la Simileasca şi domiciliaţi în Gara de Nord ― abia aceştia sunt adevăraţii non-provinciali sau veritabilii „capitalişti”. Apropo!, dar turiştii din Magdeburg, Versailles sau Padova, de pildă, veniţi la Bucureşti cum sunt priviţi? Ca nişte ţărani veniţi în capitală sau ca nişte „capialişti” veniţi la ţară? E interesant de aflat, şi nu de la oricine, ci de la cineva al cărui sistem axiologic moral, social, estetic, etc. se structurează în jurul buletinului de identitate! Poate ne va explica, de la tribuna USR-ului, cândva, chiar domnul „Un Cristian”, fost pugilist , aflăm de pe un site, şi nu cred că minţea, deoarece are trăsături de smardoi, însă de acela pe calculator, la Jocuri Barbie ― de asemenea tot dumnealui mai e şi mânuitor de mari fineţuri ironice şi de subtilităţi geniale, aşa cum vom vedea în mesaje.

            Şi pentru că domnia sa, într-un exces de masochism, ne îndemna astfel (deşi ar fi trebuit să-şi dea seama că această dorinţă nu i-o vom putea îndeplini, din pricina unor mici diferenţe, fie ele şi numai de vârstă): „Ia telefonul, sună-mă, înjură-mă direct daca eşti cocoş(…) Poţi spune că n-am talent, dar nu mă face pe mine veleitar, veleitarule!”, chiar dacă noi am crezut că e tot pe acolo, ne vom retrage vorbele, astfel încât, începând de astăzi, pe domnia sa,  „Un Cristian”, Cristian Cosma, îl vom privi ca pe un talent autentic cu spirit dinamic şi inteligenţă eclatantă. Ce-i al lui, e pus deoparte!

            Pentru a vă convinge de talentul, spiritul, mobilitatea în gândire şi inteligenţa, dar şi de „capitalismul” şi manierele domniei sale, vom reda, cu albastru, mai jos, mesajele primite (preluate, fidel, prin copy/paste).

            „Ai dat search pe net să vezi ce veleitar sunt?” ― ne întreabă ― ori mai mult se întreabă―, tranşant, domnia sa.

            Ei!, atunci, hai, s-auzim de bine şi să dăm „search pe net”, când om avea timp mai mult, joi, după Miercurea Ciuc.

P.S. Vom şterge din mesajul 6 doar adresa.

1. „un cristian vrea sa-ti vorbeasca. uite, il gasesti aici http://cdpl.ro/coechipieri.html
daca nu-l cunosti, cauta Cristian Cosma pe site-ul USR, ca vad ca esti membru. membru sau nembru?”

2. „nene, pentru informare. un cristian e redactor la Observator cultural. In aceasta calitate a votat la preslectie. un cristian e angajat la USR, unde inteleg ca esti membru (nu cunoaste opera lui Ancelin Roseti si nu intentioneaza sa o cunoasca, nu crede ca are ce sa cunoasca), dar ar vrea sa-ti spuna o vorba> glumita asta cu ginitorul e penibila rau. In ce calitate au votat cei chemati sa voteze, e treaba lor. In ce calitate vorbesti matale, membru obscur USR, ca alta calitate de-a vorbi nu-ti vad, nu prea-nteleg? A, vrei pamflet? Pai hai sa-mi spui unde-ti gasesc cartile si sa facem pamflete. Te tine, Anceline, tata? Apropo, la voi la Barlad exista librarie (cu carti)? Ca nu-mi dau seama daca tu ai ajuns sa vezi cartile pe al caror cotor plangi.”

3. „vezi ca ai un numar de telefon, poti suna. platesc eu, dar vreau sa lamurim povestea asta, ca se pare ca esti scriitor si nu stiam. ceea ce, crede-ma , nu prea se-ntampla.”

4. „da-mi un numar de telefon, sa vorbim ca oamenii. al meu e pe site (adica puteai sa-l gasesti si singur, nu?)”

5. „sau n-ai telefon? asa pe net e lalaiala, lumea mai si citeste, nu sta doar la barfe ieftine,
0726407349
hai, taticu, sa te-auzim”

6. „no, esti fricos

uite aici simplu si la obiect, sa priceapa tot omul>
 Premiile Observator cultural sunt niste premii private. Nu le da statul, nu le da Popa Pripici (asta stii cine e), nu se dau din banii tai. Cand esti critic cu o poveste privata, esti cineva ca s-o faci (ne critica Gigi Scoica, vorb-aia) sau ai argumente. Nici nu esti cineva (dovada ca eu care lucrez la Uniune si cam stiu toti membrii, nu te cunosc, dar o sa te cunosc, nu te iluziona), nici n-ai argumente.

Ginitorul cultural e cum ti-as spune eu Angelica Rosetel sau alta bascalisme ieftine. Nu stiu ce trafic are blogul tau (nici nu cred sa treci de 100 de vizitatori, chiar imi pierd vremea cu tine, dar oricine merita o sansa, nu?) dar trebuie sa justifici cititorilor de ce numeste asa revista, nu?(sau poate ca ai justificat in alta parte, candva, cine sa-ti citeasca mizeriile?)
 concret> spui asa
Şi cum e posibil ca nişte veleitari, nişte neica nimeni, luăm la întâmplare, ca Şerban Axinte, Andreea Răsuceanu şi Un Cristian să hotărască valoarea unor scriitori de talia celor de mai sus? Cine e, de exemplu, acest Un Cristian şi-n ce calitate e pus acesta în juriu. Cine e ăsta? E iluzionist ? E fantoma prietenoasă? E umbra lu’ Geoană la Cozia? E masca lui Zorro? E lupul singuratic? E paişpe din cărţi?
stii cum se cheama asta? Ma cunosti? Ai dat search pe net sa vezi ce veleitar sunt? M-ai cautat si nu m-ai gasit (am si numarul de telefon, ti-am spus). Cu ce drept, musiu, ma faci pe mine, tu, un scriitor de doi lei din Vaslui (aici era adresa n.m.), Vaslui, asta e adresa?, sa-ti trimit niste carti editate, sa ai ce citi) veleitar si cum iti vine la gura?

Adica nu-nteleg cum de-ti permiti. Cine esti tu, la o adica, sa ma jignesti? Ia telefonul, suna-ma, injura-ma direct daca esti cocos, da nu ma incondeia pe blogul tau, ca asta pot face si eu pe alte cateva. Asa se comporta un scriitor celebru? Nu se poate documenta?
Poti spune ca n-am talent, dar nu ma face pe mine veleitar, veleitarule!
hai, pune mana pe telefon si suna, ca tot dau de numarul tau!”

7. „bine, ba, barlad, tata, abia astept sa-ti citesc mesajele. ca de carti m-am lamurit. si m-am interesat, vorb-aia, esti scriitor, membru USR scrie pe tine.”

            Din pricina coeficientului ridicat de inteligenţă, nu puţini cetăţeni mioritici, atunci când văd un personaj care apare pe ecranul televizorului şi vorbeşte despre viaţa socială sau politică, ori atunci când dau nas în nas cu vreun reporter tv. îl asimilează, instantaneu, cu puterea, cu şefia, căreia i s-ar putea face reproşuri, sau cu „cineva”-ul care ar putea să le rezolve problemele ― ori pe lângă care, dându-se prin exercitarea linguşirii, ipocriziei etc, şi le-ar putea rezolva, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin, singuri.

            Astfel ― fixându-ne pe prima categorie, cea a „reproşarzilor” ―, când reporterul unei emisiuni ce avea ca tematică limba română a întrebat, pe stradă, trecătorii: „cum se pronunţă corect: «a dispare» sau «a dispărea»?”, mulţi dintre cei chestionaţi au dat răspunsuri-tiflă, reproşarde, de genul: „mai bine ne-aţi mări pensiile!” sau „ce corect…, după ce-aţi scumpit medicamentele?” sau „da’ de ce să dispar, dom’le, eu am patru copii, acum vreţi să ne mai şi omorâţi?”.

            Pentru cea de-a doua categorie, deoarece aici e punctul nevralgic, cea a „ipocriţilor”, vom evoca următoarea întâmplare: Pe vremea când era preşedinte Ion Iliescu, ales în funcţie şi de ţigani, la o emisiune de ştiri au fost date câteva secvenţe de la o petrecere ciorănească, ţinută undeva pe un câmp, la care au participat şi Florin Călinescu împreună cu Mircea Dinescu. La venirea acestora, un ţigan posesor de acordeon, i-a întâmpinat zvelt şi, în speranţa că îi va gâdila la miocard pe cei doi „şefi” (deh, erau de la „televizor”!) şi că, bineînţeles, aceştia, la rândul lor, îi vor împrimăvăra, în semn de recunoştinţă, burduful acordeonului cu niscai bilete bancare transoceanice, a scornit ad-hoc un lied, având ca prim vers pe acesta: „Frunzuliţă de alun, Iliescu-i Cel Mai Bun!”.

            N-a apucat s-o dea în draga nenei, deoarece Florin Călinescu l-a debranşat de la artă, spunându-i ceva de genul: „Păi, nici n-am venit bine şi m-ai şi luat cu Iliescu!?”.

            Ţiganul, crezând, probabil, că cei doi „şefi” au fost deranjaţi de melodiosul encomion, făcut iniţial, a revenit, cât ai zice peşte, asupra elogioasei ciorăneli, şi, din gură, făcând ordine între lucruri şi stabilind clasamentul, aşa a zis:

            „Frunzuliţă de alun, Iliescu-i Cel Mai Bun,

            Da’ şi Călinescu-i Cel Mai Bun,

            Şi Dinescu-i Cel Mai Bun!”

            Ca să-ţi pui lentile de contact sau să tolăneşti sub lupă postdecembristul hybris geto-dacic pentru a proba că ierarhiile de orice fel, jurizările, judecăţile de gust, clasamentele,  promovările, atribuirea zorzoanelor meritorii etc. se fac tot aşa, lăutăreşte, după ureche, după uşă, după roata norocului, pe şest, pe sub manşetă şi în funcţie de ştimele cumetriale, de curcubeul politic, de mulineta pupincuristă, de ciuleandra amiciţională (toate, şi încă altele, ajunse virtuţi mioritice), folosindu-se ca criteriu valoric, estetic, moral ş.a.m.d., după caz, de-acum celebra „frunzuliţă de alun”, nu-i decât o pierdere nesăbuită de timp.

            Înlocuindu-se firul de plumb cu acribologica şi temeinica „frunzuliţă de alun”, unii au ajuns, peste noapte, mai egali decât alţii ― de nici nu-i mai recunoşti!

            De acest criteriu n-a scăpat basma curată nici literatura română. Premiile revistei „Ginitor cultural” sunt cea mai proaspătă dovadă: obiective, corecte, şi cu frică de Dumnezeu, cum e, de altfel, în anvergura ei,  întreaga societate românească, nu se puteau fofila de la această bârsană regulă de aur, devenind astfel o parodie mioritică executată în cheie clasică.

            Dacă imparţialii şi competenţii juraţi ar fi puşi să-şi motiveze decizia, injectaţi adânc, până în sinea lor, cu serul adevărului, dacă ar fi cuplaţi la poligraf, la detectorul de minciuni, dacă la acelaşi aparat ar fi montaţi critici, prezentatori de carte, cititori prieteni, cititori neprieteni, scriitori, editori, suflători în alămurile ditirambice s.a.m.d, nu că am avea surprize-tsunami, nu că ne-am cruci imponderabili pe roza vânturilor, dar, dacă s-ar întâmpla una ca asta, s-ar da aparatul peste cap, ar exploda, ar sări în aer, în cosmos, de-atâta minciună şi ipocrizie.

            Cei mai mulţi dintre laureaţii năzdrăvanei „frunzuliţe de alun” ai ultimilor douăzeci de ani nu au fost, nu sunt şi nu vor fi citiţi de nimeni, niciodată ― nici măcar de acei care-i laudă sau îi susţin, nici măcar de acei care au deliberat sau au dispus merituoasele distincţii fondante. Aşa s-a ajuns la mutilarea literaturii, la pervertire gustului estetic şi, implicit, la impostură. Şi ne mai mirăm că scriitorii români nu sunt citiţi de nimeni, ba chiar nici ei între ei nu se citesc, şi ne mai mirăm că universalitatea nu ne ia în seamă literatura …!

            Pe imaşul geto-dacic, atunci când se fac colegiile redacţionale la o revistă se iau oamenii pe care-i ai la îndemână, sau, după caz şi înălţimea ţelurilor, prietenii, relaţiile, etc. şi apoi, începând de la directorii onorifici şi până la colaboratori (unii din străinătate, adică, vezi, doamne!, revista are impact internaţional), se trec, de cele mai multe ori cu japca, nume serioase, mari, rezonante, oameni valoroşi, cu scopul de a da greutate împricinatei reviste şi de-a o gira valoric. Nu mai intru în amănuntele intenţiilor şi speranţelor pecuniare…

            În cazul alcătuirii juriilor, se procedează aidoma, ba, mai mult decât atât, acolo avem ocazia, uneori, să întâlnim mai toţi membrii cu nume rezonante, nu numai preşedintele sau câţiva dintre ei. Scopul este acelaşi: girul, susţinerea, spoiala apreciativ-obiectivă, crearea aparentei seriozităţi, asigurarea greutăţii distincţiei ce urmează a fi acordate (în realitate tot după criteriul amintit mai devreme, „frunzuliţă de alun”) prea fericitei şi apetisant-laureatei frunţi.

            Revista ”Ginitorul cultural” nu se eschivează de la atât de înţelenita şi mioritica partitură, nici în ruptul laurilor puşi în joc.

            Astfel, dându-i, într-o primă etapă, la o parte pe Liviu Antonesei şi pe Carmen Muşat, dându-i, într-o a doua etapă, la o parte pe Antonio Patraş, Bedros Horasangian şi pe Paul Cernat (despre care nu ştiu cât de critic literar o fi, aşa cum nu ştiu nici despre ceilalţi amintiţi mai înainte, dar mi-a plăcut în câteva rânduri tonul său polemic), ne rămâne un cârd de nume fără absolut nici o autoritate critică sau auctorială ― „juraţi” pe care nimic, în afara pavoazului colegialităţii şi a cumetrialei ciocârlii, nu-i recomandă pentru o atare ipostază. Doctoratele mioritice şi celelalte titulaturi de cartier postdecembrist ne sunt siberii, adică ne lasă reci. Borges, Papini, Croce, Caragiale, Eminescu, de pildă, şi atâţia alţi scriitori n-au fost doctori în nimic şi nu au încercat să-şi insinueze valoarea acumulând fel de fel de insigne, titluri şi buline de excelenţă, peste noapte, deşi unii dintre ei au fost mai deştepţi şi mai erudiţi decât toţi juraţii ginitorculturalieni la un loc ― ei n-au avut titluri astrahanice, ci doar talent, iar unii dintre ei chiar geniu. Dar să revenim. Aceşti „juraţi”, care în urma lecturării, ca să nu spunem studierii, celor 314 volume (dacă nu am greşit cumva numărătoarea) apărute în anul 2010, au ajuns, istoviţi de atâta lectură (mi-i şi închipui nefăcând altceva tot anul decât să citească, de dimineaţa până seara, volumele apărute; asta însemnând aproximativ un volum pe zi ― lucru curios, deoarece nu toate cărţile sunt formate din cele două coperte plus conţinutul de încă două, trei pagini), să nominalizeze câţiva scriitori, din rândul cărora se vor trage, în sus, de urechi, precum iepurii din joben, înalt prea norocoşii câştigători.

            Dar oare care-or fi fost criteriile valorice după care acest „juriu” de caterincă şi de voie bună (Şerban Axinte, Bianca Burţa-Cernat, Bogdan Creţu, Adina Diniţoiu, Caius Dobrescu , Silvia Dumitrache, Raluca Dună, Cezar Gheorghe, Dana Pîrvan-Jenaru, Iulia Popovici , Andreea Răsuceanu, Ovidiu Șimonca, Un Cristian) a ignorat cărturari şi nume mari ale literaturii române contemporane, scriitori ca: Gheorghe Grigurcu, Luca Piţu, Adrian Marino, Andrei Pleşu, Norman Manea, Gabriel Liiceanu, Nicolae Breban, Dan C. Mihăilescu; Mircea Muthu, H.R. Patapievici, Aurora Liiceanu ş.a.? Şi cum e posibil ca nişte veleitari, nişte neica nimeni, luăm la întâmplare, ca Şerban Axinte, Andreea Răsuceanu şi Un Cristian să hotărască valoarea unor scriitori de talia celor de mai sus? Cine e, de exemplu, acest Un Cristian şi-n ce calitate e pus acesta în juriu. Cine e ăsta? E iluzionist? E fantoma prietenoasă? E umbra lu’ Geoană la Cozia? E masca lui Zorro? E lupul singuratic? E paişpe din cărţi?

            Bineînţeles că şi numai scriitorii mai sus amintiţi, dacă s-ar fi aflat în concurs, nu ar fi putut să fie nominalizaţi sau premiaţi toţi. E normal. Nu-i nimeni absurd. Însă, cu atât mai mult, înalţ, spre cerul patriei, întrebarea: care au fost criteriile după care s-a făcut această selecţie?

            Acest juriu, format în marea sa parte din diletanţi, nu a ţinut cont, oare, de omul-autor şi nu de cartea pe care a scris-o? Întrebăm aşa, într-o doară, deoarece lansând coada ochiului în largul listei nenominalizaţilor, descoperim: critici literari care nu au dorit să aducă encomioane impostorilor şi derbedeilor; scriitori care ironizează sau ignoră „geniul” noului val literar; autori care au paradit, în cărţile lor, o întreagă lume literară românească; juraţi ai ICR-ului care nu au aprobat traduceri, excursii gură-cască în străinătate şi alte avantaje unora şi altora ― şi ei, la rândul lor, virtuozi ai tămăduitoarei frunzuliţe de alun, la o adică; directori de ICR; scriitori cu oarece succes internaţional; patroni de edituri celebre în ţară, care nu au publicat cărţile juraţilor-păpădie; dar şi soţiile patronilor de edituri celebre în ţară, care nu au publicat cărţile juraţilor-păpădie ş.a.

            Să le fi scăzut nenominalizaţilor amintiţi valoarea artistică, deoarece criteriile valorice cu care a operat acest juriu-jucărie au fost cele înşirate mai la deal? Nu ştim. Aşa cum nu ştim nici dacă există vreo legătură familială între juratul Paul Cernat şi jurata Bianca Burţa Cernat sau între nominalizatul Teodor Dună şi jurata Raluca Dună.

            Şi, dac-or fi, ce? Raluca Dună cum e şi jurat şi concurent la secţiunea debut, în acelaşi timp? În România totul e posibil! Noi avem stâna original-democratică, nu?

            Ei!, hai, s-auzim de bine!     

http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=25003&pageID=1

Moto: „o soţietate fără moral şi fără prinţipuri,

 carevasăzică că nu le are, dom’le!”

Domnule LIS,

            De blog-ul dumneavoastră am aflat în urma promovării pe care i-aţi făcut-o, trimiţându-mi şi mie, prin email, adresa la care poate fi accesat. Deci m-aţi invitat, cum s-ar spune, pe site-ul dumneavoastră. Şi, pentru că vă cunoşteam, pe viu, ca om, dar şi din texte, ca scriitor, am acceptat invitaţia, ba chiar m-am simţit onorat.

            Acum, poate că scopul acestor blog-uri este cu totul altul decât cel înţeles de mine ― adică, dezbaterea unor teme, idei etc. pe care le propune blogger-ul respectiv (scriitorul, în cazul dumneavoastră), aflarea poziţiei şi părerilor cititorilor faţă de opiniile exprimate pe blog de către autorul articolului şi chiar de către comentatori (mă gândesc că asta şi este menirea rubricii „comentarii”), crearea unui câmp spiritual interactiv şi, de ce nu, până la urmă, un soi de socializare de la distanţă ―, însă eu asta am crezut.

            Dacă scopul rubricii „comentarii” este acceptat de către dumneavoastră altfel ― ca, de pildă: loc pentru depuneri de encomioane;  acceptarea din ţâţâni a ideilor şi poziţiei autorului faţă de un eveniment, fenomen anume; unealtă ce serveşte la ridicarea scamelor de pe umerii celor pe care autorul îi are în graţii; eşafod de căsăpit adversarii pe care autorul îi arată cu degetul; altar în faţa căruia poţi cere indulgenţe adversarilor căsăpiţi, dar intraţi, între timp, în graţiile autorului, în urma încheierii unui neaşteptat acord de conivenţă; loc de pelerinaj a iezuiţilor cititori; accelerator de vocabule consolatorii; mausoleu pentru exhibarea amplelor gesturi omagiale; conductor de energii felicitarde;  şi, nu în ultimul rând, clasor viu de lacrimi şi suferinţă ― atunci, am greşit şi nu-mi rămâne decât să-mi asum această rătăcire, prezentându-vă scuzele necesare.

            Dar de aici şi până la intenţia de vă „comanda” cum să ţineţi blog-ul e o distanţă la fel de mare ca şi distanţa dintre anormalitatea existentă în lumea literară, şi, în genere, în societatea românească, şi normalitatea mult dorită de oamenii verticali şi oneşti.

            Pe de altă parte, mă văd nevoit, totuşi, să vă aduc în atenţie faptul că, atunci când am simţit sincer nevoia de a vă felicita pentru atitudinea sau fapta dumneavoastră sau să-mi exprim adeziunea faţă de poziţiile socio-morale pe care le-aţi luat în ultimii ani, sau chiar de a-mi exprima ataşamentul la suferinţele ce v-au luat cu asalt, suferinţe provocate de acelaşi „sistem ticăloşit”, ca să folosesc această sintagmă prezidenţială, nu am ezitat, contactându-vă, în particular, pe mail. Iar dacă dumneavoastră aţi făcut publice anumite mesaje şi texte pe care vi le-am trimis amical, în particular, pe mail, deci nu la rubrica „comentarii”, fără a vă solicita eu scoaterea lor în lume, e o chestiune care vă priveşte direct şi personal.

            Răspunsul pe care mi l-aţi dat, răspunzându-i, chipurile, d-lui Nicolae Ciobanu, folosind strategia efectului de mantinelă, care, mai de-a dreptul, s-ar traduce prin «a bate şaua să priceapă măgarul», şi anume că: „Tonul polemic al celor ce semnează la comentarii menţine acest blog la o cotă de interes care ar putea să conteze pentru ei, probabil.”, dacă nu ar fi o manieră puerilă, facilă, de a te dezice de poziţia şi opiniile cuiva ― invocând, la o adică, impulsul creştinesc ce te-a trăsnit, peste noapte, ajungând astfel să-ţi iubeşti duşmanii (dar, nu să te dai cu ei, atenţie!), adică tehnica virajelor scurte în jurul agudului, corcoduşului sau al oricărui arbore autohton ― aş considera că e o simplă părere, strâmbă ce-i drept, pe care o lansaţi, într-o doară, în eter. Eu nu am apucături vedetiste, nu sunt râvnitor de titluri nobiliar-literare, de diplome infertile şi reci, de tinichele în grad de cavaler, de fireturi şefeşti, de galoane de clasic în viaţă, de alviţe unionale, de glazuri academice etc. Deci nu am nevoie de publicitate, deoarece nu am motiv. Şi-apoi eu nici nu mai sunt scriitor, nici nu ştiu dacă am fost vreodată, deoarece “obiectiva şi corecta” critică românească nu s-a prea apăsat să scrie despre cărţile mele, folosind tehnica perversă a  ignorării şi-a omisiunii, nici de bine, nici de rău, ceea ce m-a făcut să cred că ori eu nu exist, ori ea, critica, nu există ― aşa că am lăsat atât locul cât şi norocul altora, celor care nu mai încăpeau de mine. Prin urmare, n-am avut prilejul ghinionist de a fi năpădit de frisoanele megalomanice. Acesta este şi motivul pentru care nu am nici un fel de consideraţie pentru astfel de zorzoane mioritice. Valoarea unui scriitor (să nu care cumva să se înţeleagă că fac referire la mine!) nu stă în premii, ci în talentul său şi în opera sa ― premiile vin ca o simplă recunoaştere. În seara când am terminat de citit romanul „Toamna patriarhului” şi nu am putut închide ochii până dimineaţa, gândindu-mă, cu o invidie condescendentă, dacă pot spune aşa, pozitivă, admirativă, dar şi cu uimire, la talentul şi harul cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe acest colosal scriitor al lumii ― dar pigmeu în comparaţie cu „marii” noştri scriitori (unii dintre ei mai mari în calitate de turnători şi de trădători decât de scriitori) ―, Gabriel García Márquez, nu ştiam că a primit premiul Nobel şi, cu atât mai puţin, premiul „Observatorul cultural columbian ” sau premiul duplex A.S. Bucureşti- Bogotá. Cât despre adeverinţe şi atitudini doctorale en-gros, titluri cavalereşti cotroceniene nici nu poate fi vorba.

            În comentariile mele nu am dorit decât să-mi exprim propriile păreri, să spun ceea ce cred despre lumea literară şi despre, hai să-i zicem, fenomenul literar românesc ― atât cât mi-ar fi permis elasticitatea experienţei şi veridicitatea informaţiilor, atât cât mi-ar fi permis analogia cu cele întâmplate mie. La urma urmei, aşa cum au constatat şi alţi scriitori, atât în comentariile de pe site-ul dumneavoastră cât şi în mesajele şi telefoanele primite de mine, n-am spus nimic nou ― sunt lucruri ştiute de breaslă, dar unii, ipocriţii, nu vor să le recunoască, alţi breslaşi nu vor să le strige, preferând să le discute în particular, la masă.

            Mi-aţi reproşat că „dau lecţii”. Asta aţi înţeles? Atunci când cineva vă avertizează sau, pur şi simplu, vă spune, de pildă, că în metrou dau iama şuţii de buzunare sau chiar vă atenţionează că, în chiar clipa aceea, un hoţ, aflat deja cu celebrele „două degete” în interiorul buzunarului dumneavoastră, încearcă să vă subtilizeze portofelul, îi reproşaţi autosuficienţa şi faptul că vă dă lecţii de vigilenţă? În loc să vă păziţi portofelul, asmuţiţi şuţii pe el, spunându-le că „acesta parcă vă reclamă în duşmănie”, e „incomod”? Într-un asemenea caz nu cred că aţi avea această atitudine.

            Îndemnul dumneavoastră de a mă „privi în oglindă” poate fi valabil, dar nu în postura în care mă aflu, aşa cum poate fi valabil pentru fiecare om, deci şi pentru dumneavoastră ― dar să revenim la mine şi la „tiflele” date de mine „la întâmplare”, consider că nu-i cazul să mă narcisesc în luciul oglinzii, deoarece eu nu sunt sinecurist la bugetul statului, eu nu fac averi de pe poziţie de bugetar, eu nu aranjez premii, eu n-am luat şi nu am dat premii, eu n-am beneficiat de fondurile financiare ale niciunei instituţii, eu am fost în străinătate pe speze proprii, eu nu sunt pupincurist, eu nu mă dau după eoliana politică, nu eu alerg după funcţii şi după tot felul de brizbize meritorii, eu nu sunt ipocrit, nu sunt megaloman, nu sunt social-cifotic, nu sunt şi nu am fost în jurii şi comisii, nu am edituri şi nu fentez tirajele cărţilor şi ale revistelor, nu am primit subvenţii de la Ministerul Culturii, U.S.R. sau alte instituţii, nu mi s-au făcut concesii financiare de nici un fel, nu mi s-au recunoscut merite inexistente, nu am şi n-am avut galerie şi susţinători ipocriţi, n-am făcut şi nu fac parte din nici o gaşcă, nu sunt şi n-am fost turnător, nici la securitate şi nici în altă parte, nu m-am dat cu duşmanii, n-am acuzat nedreptatea numai pentru că nu mă avantaja pe mine şi nici n-am tăcut în faţa nedreptăţii chiar dacă ea m-ar fi avantajat, ş.a.m.d. Aşa că nu prea aţi nimerit-o…, dar dacă, totuşi, aţi nimerit-o, aţi nimerit-o cu oiştea-n gard.

            Mi-aţi spus să nu vă mai iau ca „martor”. La ce să vă iau ca martor?

            Dacă tonul caustic din comentariile mele v-a stricat cu lumea, cea căreia îi reproşaţi una şi alta, până nu demult, îmi pare rău. Nu asta a fost intenţia mea. Când am început să comentez pe acest site, am crezut că mă alătur „disidenţei” dumneavoastră şi nu flic-flacurilor histrionice. Acum constat, şi nu numai eu, că acel pamflet „incomod”, pe care l-am scris „parcă în duşmănie”, după cum afirmaţi, asmuţind caracuda pe mine, v-a incomodat mai mult pe dumneavoastră decât pe cei la care mă refeream. N-am crezut că sunteţi atât de oscilo-batant! ― de unde se vede că toţi mai avem momente de naivitate în viaţă.

Vă doresc „frondă” uşoară şi făţărnicie sprâncenată!

Dezamăgit,

Ancelin Roseti